Data aparitiei: 10.04.2012
Un cadru juridic eficient, bazat pe corectitudine și respect față de contractant și obligațiile asumate este, cu certitudine, încă la nivel de deziderat. Uniunea Europeană impune statelor membre adoptarea unei legislații care să prevină colapsurile financiare, care să asigure fluența și prin urmare un mediu de afaceri ușor de penetrat, cel puțin din acest punct de vedere. Legislația României însă, doar amintește Directiva 2011/7/UE, a Parlamentului European și a Consiliului din 16 februarie 2011 privind combaterea întârzierii în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale, astfel că transpunerea acesteia nu poate fi considerată nici pe departe finalizată.
Av. Mihaela Bădescu
Trecând în revistă Monitoarele Oficiale ale anului 2012, am remarcat în treacăt adoptarea Legii 43/2012, publicată în M. Of. 183/2012, care are ca singur rol aprobarea ORDONANÅ¢A 13/2011 - privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, subiect ce nu a fost dezbătut într-o măsură prea mare, deși Legea 287/2009 privind Codul civil, aduce unele modificări ce merită luate în seamă.
Noțiunea de “clauză penală” nu a fost modificată spectaculos prin noul Cod civil, ea rămănând în continuare o măsură punitivă, o sancțiune prestabilită de părți în cazul neîndeplinirii culpabile sau îndeplinirii cu întârziere a obligațiilor contractuale de către una dintre ele, și nici nu putem identifica diferențe majore cu privire la aspecte legate de aplicabilitatea efectivă a acestor clauze în cadrul contractelor.
Vom nota ca principală inovație a Legii 287/2009 cauzele în care instanța poate interveni asupra cuantumului penalităților, ca excepție de la regulă conform căreia nu se pot face modificări asupra convenției părților cu privire la clauza penală:
Prima situație în care instanța poate interveni și reduce penalitatea, este aceea în care debitorul și-a executat în parte din obligația principală, iar această executare parțială i-a folosit creditorului. Prin urmare, ca și în regimul vechiului Cod Civil, instanța poate reduce penalitatea proporțional cu gradul de executare a obiectului contractului, însă, și aici intervine noutatea, numai în cazul în care executarea parțială a fost de natură a acoperi nevoia creditorului obligației, i-a adus satisfacția, chiar și parțială, ce a stat la baza încheierii contractului respectiv; personal, găsesc că rațiunea adoptării acestei dispoziții în formă modificată este corectă, atâta vreme cât penalitățile într-o astfel de situație reprezintă daunele-interese ce acoperă practic prejudiciul creditorului, vădit mai mic în caz de executare parțial utilă.
A doua situație în care instanța poate interveni - și aceasta e cea care prezintă un mare interes în practică – este aceea în care penalitățile sunt vădit excesive față de prejudiciul care ar fi putut fi avut în vedere de părți la momentul încheierii contractului. Această dispoziție a fost transpusă în cod din nevoia de a acoperi situațiile ivite într-o lungă serie de contracte devenite prea oneroase la anumit un punct pentru debitori, cele mai frecvente cazuri de acest gen întâlnindu-se în contractele de leasing. Aplicabilitatea practică va putea fi însă extinsă la orice contract, având în vedere că în general părțile sunt suficient de diligente în a stabili în mod expres contravaloarea daunelor în cazul încălcării obligației de executare de către debitorul acesteia și se poate întâmpla ca și în cazul altor contracte, neluate în seamă până la acest moment datorită faptului că obiectul lor nu avea suficientă anvergură.
Clauza penală, construită pe principiul reparării integrale, are practic rolul de a ușura această reparație în caz de neexecutare, tocmai de aceea noul cod civil a păstrat regula conform căreia creditorul nu poate solicita și executarea obligației și a clauzei penale. Vorbim aici de situația în care clauza penală prevede o contraprestație punitivă cu titlu de daune interese pentru neexecutarea culpabilă a contractului, cu alte cuvinte o despăgubire care să cuprindă prejudiciul suferit – cu referire la toate aspectele, adică paguba efectivă, profit nerealizat și cheltuieli efectuate pentru evitarea/limitarea prejudiciilor - prin neexecutarea culpabilă a obligației asumate de către cealaltă parte contractantă. În schimb, daunele moratorii sau dobânzile penalizatoare, reprezentând clasicele penalități de întârziere pot fi în continuare cumulate cu obligația principală.
Ca și în vechiul cod civil în lipsa unei clauze penale, creditorul are posibilitatea de a solicita o dezdăunare la nivelul dobânzii legale. Diferă însă titlul cu care aceste dezdăunări pot fi solicitate, căci în cazul în care obligația constă în plata unei anume sume de bani, în caz de întârziere, creditorul poate solicita- în lipsă de stipulație –o dezdăunare la nivelul dobânzii prevăzută de lege, cu titlu de daune moratorii, cu posibilitatea de a solicita și daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit, pe când în cazul în care vorbim de obligații de a face, în caz de executare cu întârziere și în lipsă de clauză penală, se poate solicita dobânda legală cu titlu de daune-interese, aplicate asupra contravalorii obligației.
Ajungem în acest moment la dispozițiile OG 13/2011 care, spre deosebire de norma pe care o abrogă– OG 9/2000- și care stabilea nivelul dobânzii legale la nivelul ratei dobânzii de referință a BNR din primele zile lucrătoare din lunile ianuarie și iulie, stabilesc un nou nivel al dobânzilor penalizatoare la nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de administrație al Băncii Naționale a României plus 4 puncte procentuale în raporturile juridice care decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ (fostele raporturi comerciale), în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, fiind diminuate, ca și până acum, cu 20% în celelalte raporturi juridice.
În acest context, al modificărilor cu impact parțial și, așa cum e cazul OG 13/2011, cu impact aparent, așteptăm cu interes momentul transpunerii integrale a dispozițiilor articolelor 1-8 și 10 din Directiva 2011/7/UE, data limită fiind 16 martie 2013.
AUTOR: Avocat Mihaela Badescu
SURSA: Finante si Afaceri
Av. Mihaela Bădescu
Trecând în revistă Monitoarele Oficiale ale anului 2012, am remarcat în treacăt adoptarea Legii 43/2012, publicată în M. Of. 183/2012, care are ca singur rol aprobarea ORDONANÅ¢A 13/2011 - privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, subiect ce nu a fost dezbătut într-o măsură prea mare, deși Legea 287/2009 privind Codul civil, aduce unele modificări ce merită luate în seamă.
Noțiunea de “clauză penală” nu a fost modificată spectaculos prin noul Cod civil, ea rămănând în continuare o măsură punitivă, o sancțiune prestabilită de părți în cazul neîndeplinirii culpabile sau îndeplinirii cu întârziere a obligațiilor contractuale de către una dintre ele, și nici nu putem identifica diferențe majore cu privire la aspecte legate de aplicabilitatea efectivă a acestor clauze în cadrul contractelor.
Vom nota ca principală inovație a Legii 287/2009 cauzele în care instanța poate interveni asupra cuantumului penalităților, ca excepție de la regulă conform căreia nu se pot face modificări asupra convenției părților cu privire la clauza penală:
Prima situație în care instanța poate interveni și reduce penalitatea, este aceea în care debitorul și-a executat în parte din obligația principală, iar această executare parțială i-a folosit creditorului. Prin urmare, ca și în regimul vechiului Cod Civil, instanța poate reduce penalitatea proporțional cu gradul de executare a obiectului contractului, însă, și aici intervine noutatea, numai în cazul în care executarea parțială a fost de natură a acoperi nevoia creditorului obligației, i-a adus satisfacția, chiar și parțială, ce a stat la baza încheierii contractului respectiv; personal, găsesc că rațiunea adoptării acestei dispoziții în formă modificată este corectă, atâta vreme cât penalitățile într-o astfel de situație reprezintă daunele-interese ce acoperă practic prejudiciul creditorului, vădit mai mic în caz de executare parțial utilă.
A doua situație în care instanța poate interveni - și aceasta e cea care prezintă un mare interes în practică – este aceea în care penalitățile sunt vădit excesive față de prejudiciul care ar fi putut fi avut în vedere de părți la momentul încheierii contractului. Această dispoziție a fost transpusă în cod din nevoia de a acoperi situațiile ivite într-o lungă serie de contracte devenite prea oneroase la anumit un punct pentru debitori, cele mai frecvente cazuri de acest gen întâlnindu-se în contractele de leasing. Aplicabilitatea practică va putea fi însă extinsă la orice contract, având în vedere că în general părțile sunt suficient de diligente în a stabili în mod expres contravaloarea daunelor în cazul încălcării obligației de executare de către debitorul acesteia și se poate întâmpla ca și în cazul altor contracte, neluate în seamă până la acest moment datorită faptului că obiectul lor nu avea suficientă anvergură.
Clauza penală, construită pe principiul reparării integrale, are practic rolul de a ușura această reparație în caz de neexecutare, tocmai de aceea noul cod civil a păstrat regula conform căreia creditorul nu poate solicita și executarea obligației și a clauzei penale. Vorbim aici de situația în care clauza penală prevede o contraprestație punitivă cu titlu de daune interese pentru neexecutarea culpabilă a contractului, cu alte cuvinte o despăgubire care să cuprindă prejudiciul suferit – cu referire la toate aspectele, adică paguba efectivă, profit nerealizat și cheltuieli efectuate pentru evitarea/limitarea prejudiciilor - prin neexecutarea culpabilă a obligației asumate de către cealaltă parte contractantă. În schimb, daunele moratorii sau dobânzile penalizatoare, reprezentând clasicele penalități de întârziere pot fi în continuare cumulate cu obligația principală.
Ca și în vechiul cod civil în lipsa unei clauze penale, creditorul are posibilitatea de a solicita o dezdăunare la nivelul dobânzii legale. Diferă însă titlul cu care aceste dezdăunări pot fi solicitate, căci în cazul în care obligația constă în plata unei anume sume de bani, în caz de întârziere, creditorul poate solicita- în lipsă de stipulație –o dezdăunare la nivelul dobânzii prevăzută de lege, cu titlu de daune moratorii, cu posibilitatea de a solicita și daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit, pe când în cazul în care vorbim de obligații de a face, în caz de executare cu întârziere și în lipsă de clauză penală, se poate solicita dobânda legală cu titlu de daune-interese, aplicate asupra contravalorii obligației.
Ajungem în acest moment la dispozițiile OG 13/2011 care, spre deosebire de norma pe care o abrogă– OG 9/2000- și care stabilea nivelul dobânzii legale la nivelul ratei dobânzii de referință a BNR din primele zile lucrătoare din lunile ianuarie și iulie, stabilesc un nou nivel al dobânzilor penalizatoare la nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de administrație al Băncii Naționale a României plus 4 puncte procentuale în raporturile juridice care decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ (fostele raporturi comerciale), în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, fiind diminuate, ca și până acum, cu 20% în celelalte raporturi juridice.
În acest context, al modificărilor cu impact parțial și, așa cum e cazul OG 13/2011, cu impact aparent, așteptăm cu interes momentul transpunerii integrale a dispozițiilor articolelor 1-8 și 10 din Directiva 2011/7/UE, data limită fiind 16 martie 2013.
AUTOR: Avocat Mihaela Badescu
SURSA: Finante si Afaceri