„Venitul” obținut în urma executării silite nu poate fi impozitat

În plin avânt al executărilor silite și al adjudecărilor de proprietăți în cadrul acestor proceduri, reglementările Codului fiscal cu privire la transferul de proprietate prin adjudecare se dovedesc a fi, pe de-o parte lacunare, pe de altă parte... în excedent. „Venitul” obținut în urma executării silite are caractere juridice speciale, diferite de venitul obținut în cadrul unei operațiuni juridice voluntare, prin urmare impozitarea acestuia trebuie să se realizeze în cadrul unei proceduri special concepute. Care în Codul fiscal actual, nu există! Pe de altă parte, Codul fiscal, face o conexiune – ieșită din sfera sa de reglementare din punctul meu de vedere –între obligația celui ce obține venitul de a face plată a impozitului pe venitul obținut din transferul proprietății imobiliare din patrimoniul personal, și dreptul de înscriere a proprietății de către noul proprietar, în cartea funciară. În acest punct, norma juridică menționată dovedește exces de zel.

Disfuncționalitățile Codului fiscal în această materie trebuie tratate sistematic. Soluțiile există, sunt de altfel evidente din practică, însă din motive pe care nu le pot identifica, legiuitorul preferă o abordare inechitabilă pentru toate părțile implicate.

Arătam într-un alt material, că actuala formă a Codului fiscal, stabilește în art. 77¹ că „la transferul dreptului de proprietate și al dezmembrămintelor acestuia, prin acte juridice între vii asupra construcțiilor de orice fel și a terenurilor aferente acestora, precum și asupra terenurilor de orice fel fără construcții, contribuabilii datorează un impozit (...)”, iar „Impozitul prevăzut la alin. (1) și (3) se va calcula și se va încasa de notarul public (...)”.

Marea lacună a Codului fiscal
Prevederile menționate sunt de natură a ușura și asigura încasarea impozitului, și au aplicabilitate în ce privește actele instrumentate de notarul public. Atunci când este vorba însă de transferuri de proprietate care operează altfel decât în baza unui act notarial, începem să avem probleme. Iar dacă procedura în cauză este un act de adjudecare al unui imobil în cadrul unei proceduri de executare silită, problema devine reală. Debitorului executat îi revine obligația ca în termen de 10 zile să facă demersuri în vederea declarării “venitului” obținut în urma executării silite, în vederea emiterii deciziei de impunere, după trecerea acestui termen declararea venitului putându-se face de executor sau de însuși adjudecatar. Debitorul executat este de obicei cel care în urma executării rămâne fără patrimoniu, eventual evacuat, cu un venit din salariu mai mic sau mai mare, însă cert cu disponibilitate zero a face orice demers în fața autorităților publice. Empatizând cu debitorul executat, pe bună dreptate. Nedeclararea venitului în acest termen nu atrage asupra debitorului nicio consecință, de niciun fel. Venitul încasat de executorul judecătoresc rămâne intact la dispoziția acestuia și a creditorului/creditorilor care își îndestulează creanța.   Or,  impozitul trebuie plătit ca și cotă din suma categorisită drept venit. Prețul plătit de adjudecatar trebuie să reprezinte venitul brut – dacă ținem neapărat să includem aceste situații în operațiuni generatoare de venit – urmând ca în urma scăderii impozitului să rămână la dispoziția executorului și a creditorilor suma netă, care în urma distribuirii va trebui să acopere creanțele.                             

Aceasta este marea lacună a Codului fiscal în form actuală. În loc să instituie o competență specială a executorului judecătoresc, similară cu cea a notarului, în vederea calculării, reținerii și virării impozitului din suma încasată ca preț, legiuitorul dă ca sarcină debitorului executat declararea venitului și ulterior, plata impozitului. Până la acest moment lacunele prezentate nu-și identifică și caracterul aberant; abia când se constată că în realitate efectele punitive ale neîndeplinirii acestor obligații cad în spatele adjudecatarului, cel care deja a plătit prețul adjudecării, acel preț asimilat unui venit al debitorului executat, se poate constata anomalia unei legi, care deși este amendată o dată la 6 luni, nu reușește să primească nici măcar un calificativ de “satisfăcător”.
Astfel, Codul fiscal intervine în operațiunile ulterioare încheierii actului juridic, și care nu mai au practic legătura cu operațiunea efectivă de impunere a venitului, stabilind că “... registratorii de la birourile de carte funciară vor verifica îndeplinirea obligației de plată a impozitului prevăzut la alin. (1) și (3) și, în cazul în care nu se va face dovada achitării acestui impozit, vor respinge cererea de înscriere până la plata impozitului”! Efectul acestei prevederi – excedente domeniului de reglementare a Legii 571/2003, așa cum am mai spus – este unul singur: aflat în imposibilitate de a primi de la executor (care nu are competențe) sau de la debitorul executat (care nu are nici interes, nici constrângeri și nici nu a încasat niciun ban din care să facă vreo plată) vreo dovadă a achitării impozitului, aflat în imposibilitatea de a înscrie în cartea  funciară dreptul său de proprietate, are la îndemână doar două variante: să facă plângere împotriva încheierii de respingere a cererii de înscriere în cartea funciară și să se judece atât cât va fi necesar, sau să declare el însuși venitul realizat de debitorul executat, și tot el să și plătească impozitul, așa încât să poată face toate operațiunile de publicitate imobiliară. Practica judiciară este împărțită, iar adjudecatarii fac niște calcule de oportunitate: timp pierdut și riscuri asumate, versus plata unei sume care, adăugată la costul total al investiției devine suportabilă, și aleg în majoritatea cazurilor să facă plata impozitului, pentru și în numele contribuabilului. Principial însă, situația este inechitabilă și din toate punctele de vedere greșit reglementată. Instituirea unei competențe a executorului de a calcula, reține și vira impozitul din suma încasată ca preț al adjudecării, ar fi soluția ideală. Aparent, ar avea de suferit creditorii, cărora li s-ar mai diminua încă un pic din suma recuperabilă, însă calificarea prețului executării ca și venit impozabil, trebuie să aibă ca efect logic și legal, dreptul de a dispune doar de suma netă.                                                               

Dacă debitorul și-ar vinde casa de bună voie, în vederea achitării unor datorii, acesta ar primi doar netul prețului vânzării, notarii având deja competența de a reține impozitul pe venitul din transferul proprietății.
Bineînțeles că există și soluția exceptării de la impozitare a acestei categorii de “venituri” – care nu sunt un rezultat al unui act de voință, în scopul valorificării unui bun și al încasării unei sume de bani, ci pur și simplu o scoatere forțată a acestuia din patrimoniul debitorului. Aceasta ar fi formula prin care s-ar evita micșorarea sumelor destinate acoperirii creanțelor, nu s-ar pune în sarcina executorului competențe suplimentare, nici în sarcina debitorului executa, obligații pe care în mod evident nu le va îndeplini niciodată, și nici adjudecatarul nu va suporta consecințele neîndeplinirii unor operațiuni care nu-i intră în obligații. Soluția va fi probabil apreciată ca fiind în detrimentul bugetului de stat, pe de altă parte însă, principial e sustenabilă.

Este însă cert că soluția actuală, în care Codul fiscal reglementează modul în care se vor face sau nu înscrierile în cartea funciară, obstrucționând un drept al adjudecatarului din cauza unor obligații ale debitorului executat, este una abuzivă, de natură a-i crea acestuia prejudicii materiale și de a debalansa raportul juridic, fragil prin însăși natura sa.


AUTOR: Avocat Mihaela Badescu