Data aparitiei: 30.05.2012
Contractul de asigurare, juridic vorbind, este un contract consensual, bilateral, oneros, succesiv. Este un contract consensual pentru ca este nevoie de consimtamantul partilor semnatare, un contract bilateral pentru ca sunt doua parti, ambele obligandu-se. Este, de asemenea, un contract oneros pentru ca fiecare parte urmareste sa obtina un castig. Este un contract aleatoriu, pentru la momentul incheierii acestuia nici una dintre parti nu cunoaste care va fi castigul efectiv, daca aceasta va fi sau daca va exista o pierdere.
Si, pana la data de 1 octombrie 2011 putea fi calificat fara mari rezerve ca fiind strict un contract de adeziune pentru ca in general, societatile de asigurari sunt cele care creeaza acest contract, iar asiguratul, semnatarul acestui contract, va accepta sau nu, termenii si conditiile contractului asa cum este el redactat.
Dupa intrarea in vigoare in noului Cod civil, calificarea juridica ar putea fi nuantata, avand in vedere pe de-o parte faptul ca acesta aduce reglementari cu privire la notiunile de elemente esentiale ale contractului si de clauze standard, dar pe de alta clauzele contractuale raman in continuare nenegociabile. Astfel, negocierea cu privire la pretul contractului, element care in toate cazurile este un element esential al acestuia, coroborat cu alipirea unor clauze standard, teoretic exclude calificarea de contract de adeziune. Practic, neinformarea asiguratilor in legatura cu ceea ce inseamna un contract de asigurare, care le sunt drepturile si ce elemente importante structureaza un asemenea contract, cumulate cu prestatiile slabe ale reprezentantilor societatilor de asigurare, fie ca e vorba de brokeri sau de agenti de asigurare, care nici nu furnizeaza date complete si nici nu explica in amanunt mecanismul de functionare al contractului, riscurile asigurate, excluderile etc., duc la formalizarea contractului, care in context devine un veritabil contract de adeziune.
Societatile de asigurare prezinta si lanseaza in general produse predefinite, in cadrul carora sunt deja stabilite prestatiile si contraprestatiile. De altfel, la acest moment, singurele situatii in care eu personal am identificat posibilitatea unor negocieri chiar cu privire la primele de asigurare au fost cele in care contractele se refereau la asigurari de grup. In toate celelalte situatii, pe baza informatiilor furnizate de asigurat, a riscurilor care se doresc acoperite si a obiectului contractului, societatile de asigurari fac oferte ce nu pot fi negociate. Chiar in situatiile in care primele de asigurare stabilite prin contract sunt mai mici decat in alte contracte similare, aceste discounturi vin din initiativa asiguratorului, si nu in urma unei negocieri, si ele se aplica in general in scop de fidelizare a clientilor cu vechime sau care detin mai multe polite, de mai multe feluri, la aceeasi companie de aigurare.
Pe palierul asigurarilor de viata s-a mai discutat, s-au mai exprimat opinii conform carora legislatia poate fi imbunatatita, avand in vedere ca ceea ce lipseste cu desavarsire sunt anumite repere intre care contractul ar trebui sa se incadreze. Societatile de asigurare sustin cu indarjire autosuficienta legislatiei actuale, care s-a aliniat la legislatia europeana, motiv pentru care, in opinia acestora, nu mai e nici macar perfectibila, dar practica tinde sa contrazica aceste sustineri, printr-un grad mic de penetrare a asigurarilor facultative de viata.
Vorbind de gradul mic de penetrare al asigurarilor de viata, trebuie specificat faptul ca factori determinanti ai acestui aspect il reprezinta si circumstantele specifice ale tarii noastre - gradul de mortalitate, de morbiditate, speranta de viata – care sunt luate in caclul la momentul la care fiecare societate de asigurare isi delimiteaza toleranta la risc. Pentru acest motiv, combinat cu circumstantele personale, costurile asigurarilor de viata devin greu de suportat pentru romani. La toate acestea se mai adauga insa o problema : multele excluderi cuprinse in contractul de asigurare de viata, clauze ce sunt tratate cu superficialitate de consumatorii care semneaza politele de asigurare, dublate de lipsa de informarea de care vorbeam, duc la situatiile des intalnite in practica in care indemnizatia nu este platita de asigurator deloc sau intr-un cuantum derizoriu, justificat de prevederile contractuale, pe care asiguratul abia atunci le citeste, astfel ca in instanta se va ajunge in foarte putine situatii, spre linistea societatilor de asigurare.
Avem o situatie diferita in cazul politelor de asigurare pentru raspundere civila, care de principiu poate sa se refere la orice fel de aspecte, si pe care o regasim, ca asigurare facultativa, ca extensie a asigurarilor de bunuri, dar care, ca subspecie, este raspandita sub forma asigurarii obligatorii pentru raspundere civila auto - o asigurare definita de lege, in sustinerea si aplicarea careia exista o serie de dispozitii legale, inclusiv de ordine si norme emise de CSA, care au rolul de clarifica modul in care functioneaza aceasta asigurare.
In baza unei astfel de asigurari, asiguratorul se obliga sa achite orice suma pe care asiguratul ar avea-o de achitat catre un tert cu titlu de despagubire datorata ca urmare a unui eveniment pentru care asiguratul raspunde si este obligat la acoperirea prejudiciilor provocate. Coreland si rezumand legislatia in materie, e lesne de observat ca regulile dupa care asiguratorul ar trebui sa se ghideze sunt adunate sub imperiul acelorasi principii, transpuse si reconfirmate intr-o diversitate de reglementari juridice : principiul reparatiei integrale a prejudiciilor materiale, principiul indeplinirii benevole si urgente a obligatiilor contractuale, principiul platii directe catre persoana prejudiciata.
Prejudiciile acoperite de asigurarea pentru raspundere civila auto, privesc nu numai pagubele materiale efective suferite de tertul vatamat, acopera, asa cum deja este de notorietate, si latura daunelor morale cuvenite acestuia in cazul in care are loc o vatamare corporala sau deces, conform legislatiei de drept comun. Din pacate aici intervin o serie de probleme ce nu pot fi sanctionate, decat in urma unor procese lungi si costisitoare. Daca in cazul asigurarilor facultative nu de putine ori am intalnit situatia in care clienti nemultumiti de modul in care societatea de asigurare s-a achitat de propria obligatie, au decis sa renunte pe viitor la incheierea unor polite asemanatoare, in materie de RCA singura sanctiune ce poate fi aplicata e aceea de a schimba asiguratorul, si nici asta nu se intampla in mod frecvent, avand in vedere ca cel direct afectat este tertul vatamat, nu cel care decide compania de asigurari si care se alege in general pe criteriul pretului.
Asigurarile pentru raspundere civila auto, desi constant reglementata si adaptata, are in realitate lacune care sunt de natura a duce la situatii imposibile : la tergiversarea platilor despagubirilor catre tertii pagubiti, pana la refuzul de a face aceste plati, in mod neargumentat. Legislatia actuala lasa asiguratorilor posibilitatea de a se ascunde in spatele unor exceptii, care s-au transformat in regula : in cazul in care despagubirile acoperitoare nu pot fi stabilite pe cale amiabila, acestea vor fi stabilite de instanta ! Si in mod repetat si constant, despagubirile ce ar trebui sa acopere prejudiciul tertului pagubit devine imposibil de stabilit pe cale amiabila, avand in vedere ca intr-un mod la fel de consecvent societatile de asigurare oferteaza pagubitilor despagubiri intr-un cuantum derizoriu, situatii care au devenit nedrepte prin faptul ca sunt permise, si raman nasanctionate!
In aceasta materie legislatia ar trebui mult imbunatatita, principiile enuntate mai sus fiind total insuficiente, mai ales ca ele comporta exceptii, transformate in practica in reguli.
CSA-ul a incercat sa stabileasca prin ordine modalitatile de calcul ale despagubirilor pentru daune, atat materiale cat si morale. Actualmente este in vigoare Ordinul 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (care abroga Ordinul 5/2010), care prevede in detaliu modul de stabilire al despagubirilor, atat in ceea ce priveste daunele materiale in cazul accidentelor fara victime, dar si a daunelor materiale si morale in cazul accidentelor ce au ca efect vatamari corporale/decese.
S-a incercat –insuficient din punctul meu de vedere – sa se traseze prin acest ordin (ca si prin ordinele anteriore) o metoda efectiva, procedurala in plata despagubirilor. In practica am observat ca sunt putine victime ale accidentelor care stiu cum sa actioneze si ce sa solicite, sunt putine victime care stiu ca, in conformitate cu normele de privind asigurarile RCA, in cazul in care in termen de 3 luni de la data avizarii producerii evenimentului asigurat – daca nu exista vatamari corporale/decese- asiguratorul nu raspunde, fie printr-o oferta de despagubire, fie prin refuz justificat de despagubire, acesta are obligatia de a achita despagubirea ! Integral ! Sunt la fel de putini cei care stiu ca in cazul in care asiguratorul intarzie nejustificat plata asigurarii, au dreptul sa solicite o penalizare de 0,2% (Ordinul 5/2010 o prevedea in cuantum de 0,1%) pe fiecare zi de intarziere. Se ajunge in instante de foarte multe ori, fara a se invoca aceste reglementari care ar usura mult derularea dosarelor si ar asigura pagubitului o acoperire integrala a daunelor suferite.
Marea lacuna legislativa intervine insa in materia stabilirii daunelor morale! La acest moment stabilirea daunelor morale e de competenta si la aprecierea instantei de judecata, care, e pusa in situatia de a aprecia cuantumul acestora fara a avea niciun reper ! Jurisprudenta este si ea saraca si contradictorie, caci fiind acumulata doar perioada postrevolutionara, intr-o societate cu o evolutie inflationista si in lung proces devalorizator, sumele stabilite cu titlu de daune morale in anii ’90 raman fara nicio semnificatie. Chiar daca s-a incercat stabilirea unor criterii obiective pe care instantele sa se bazeze la momentul stabilirii cuantumului daunelor morale, exista mari dificultati de apreciere. Completarea legislatiei cu o serie de criterii obligatorii aplicabile, pe cuantificari prestabilite pe fiecare situatie de fapt identificabila, devine in acest context o necesitate, care ar avea efecte benefice.
La acest moment avem in portofoliu un caz in aceasta materie, ce prezinta toate simptomele carentelor despre care am vorbit : accident rutier petrecut in 2009 pe raza orasului Ploiesti, aflat inca pe rolul instantelor de judecata in 2012. Un caz clasic in care desi victimele accidentului au suferit vatamari grave, partile responsabile – inculpata, partea responsabila civilemente si asiguratorul – nu numai ca nu au formulat nicio oferta serioasa, ci solicita instantei sa se constate ca nici daunele materiale probate deja, nu ar trebui sa fie achitate ! Este una din situatiile in care societatea de asigurare refuza sa discute, refuza sa faca o oferta rezonabila, refuza sa faca macar o plata partiala pe daunele materiale deja demonstrate! In conditiile in care una din victimele accidentului a suferit deja 4 interventii chirurgicale, o protezare de sold, a fost decalarata cu grad de handicap II si pensionata cu 147 lei pensie, in conditiile in care suferintele sale nu s-au terminat aici, urmand ca artroplastia totala de sold sa fie revizuita chirurgical din timp in timp, pentru restul vietii! Evident, este un caz care nu va ramane asa, dar care in mod cert, nu va primi solutia proportionala, tocmai datorita faptului ca legea ofera doar criterii, fara sa le evalueze!
La acest moment, Ordinul 14/2012 stabileste ca limitele maxime ale despagubirilor pentru daune materiale au crescut de la 750.000 euro in 2011 la 1.000.000 euro in 2012, iar cele morale de la 3.500.000 euro in 2011 la 5.000.000 euro in anul 2012, pentru fiecare eveniment, indiferent de numarul persoanelor prejudiciate ori victimelor.
AUTOR: Avocat Mihaela Badescu
SURSA: wall-street.ro
Si, pana la data de 1 octombrie 2011 putea fi calificat fara mari rezerve ca fiind strict un contract de adeziune pentru ca in general, societatile de asigurari sunt cele care creeaza acest contract, iar asiguratul, semnatarul acestui contract, va accepta sau nu, termenii si conditiile contractului asa cum este el redactat.
Dupa intrarea in vigoare in noului Cod civil, calificarea juridica ar putea fi nuantata, avand in vedere pe de-o parte faptul ca acesta aduce reglementari cu privire la notiunile de elemente esentiale ale contractului si de clauze standard, dar pe de alta clauzele contractuale raman in continuare nenegociabile. Astfel, negocierea cu privire la pretul contractului, element care in toate cazurile este un element esential al acestuia, coroborat cu alipirea unor clauze standard, teoretic exclude calificarea de contract de adeziune. Practic, neinformarea asiguratilor in legatura cu ceea ce inseamna un contract de asigurare, care le sunt drepturile si ce elemente importante structureaza un asemenea contract, cumulate cu prestatiile slabe ale reprezentantilor societatilor de asigurare, fie ca e vorba de brokeri sau de agenti de asigurare, care nici nu furnizeaza date complete si nici nu explica in amanunt mecanismul de functionare al contractului, riscurile asigurate, excluderile etc., duc la formalizarea contractului, care in context devine un veritabil contract de adeziune.
Societatile de asigurare prezinta si lanseaza in general produse predefinite, in cadrul carora sunt deja stabilite prestatiile si contraprestatiile. De altfel, la acest moment, singurele situatii in care eu personal am identificat posibilitatea unor negocieri chiar cu privire la primele de asigurare au fost cele in care contractele se refereau la asigurari de grup. In toate celelalte situatii, pe baza informatiilor furnizate de asigurat, a riscurilor care se doresc acoperite si a obiectului contractului, societatile de asigurari fac oferte ce nu pot fi negociate. Chiar in situatiile in care primele de asigurare stabilite prin contract sunt mai mici decat in alte contracte similare, aceste discounturi vin din initiativa asiguratorului, si nu in urma unei negocieri, si ele se aplica in general in scop de fidelizare a clientilor cu vechime sau care detin mai multe polite, de mai multe feluri, la aceeasi companie de aigurare.
Pe palierul asigurarilor de viata s-a mai discutat, s-au mai exprimat opinii conform carora legislatia poate fi imbunatatita, avand in vedere ca ceea ce lipseste cu desavarsire sunt anumite repere intre care contractul ar trebui sa se incadreze. Societatile de asigurare sustin cu indarjire autosuficienta legislatiei actuale, care s-a aliniat la legislatia europeana, motiv pentru care, in opinia acestora, nu mai e nici macar perfectibila, dar practica tinde sa contrazica aceste sustineri, printr-un grad mic de penetrare a asigurarilor facultative de viata.
Vorbind de gradul mic de penetrare al asigurarilor de viata, trebuie specificat faptul ca factori determinanti ai acestui aspect il reprezinta si circumstantele specifice ale tarii noastre - gradul de mortalitate, de morbiditate, speranta de viata – care sunt luate in caclul la momentul la care fiecare societate de asigurare isi delimiteaza toleranta la risc. Pentru acest motiv, combinat cu circumstantele personale, costurile asigurarilor de viata devin greu de suportat pentru romani. La toate acestea se mai adauga insa o problema : multele excluderi cuprinse in contractul de asigurare de viata, clauze ce sunt tratate cu superficialitate de consumatorii care semneaza politele de asigurare, dublate de lipsa de informarea de care vorbeam, duc la situatiile des intalnite in practica in care indemnizatia nu este platita de asigurator deloc sau intr-un cuantum derizoriu, justificat de prevederile contractuale, pe care asiguratul abia atunci le citeste, astfel ca in instanta se va ajunge in foarte putine situatii, spre linistea societatilor de asigurare.
Avem o situatie diferita in cazul politelor de asigurare pentru raspundere civila, care de principiu poate sa se refere la orice fel de aspecte, si pe care o regasim, ca asigurare facultativa, ca extensie a asigurarilor de bunuri, dar care, ca subspecie, este raspandita sub forma asigurarii obligatorii pentru raspundere civila auto - o asigurare definita de lege, in sustinerea si aplicarea careia exista o serie de dispozitii legale, inclusiv de ordine si norme emise de CSA, care au rolul de clarifica modul in care functioneaza aceasta asigurare.
In baza unei astfel de asigurari, asiguratorul se obliga sa achite orice suma pe care asiguratul ar avea-o de achitat catre un tert cu titlu de despagubire datorata ca urmare a unui eveniment pentru care asiguratul raspunde si este obligat la acoperirea prejudiciilor provocate. Coreland si rezumand legislatia in materie, e lesne de observat ca regulile dupa care asiguratorul ar trebui sa se ghideze sunt adunate sub imperiul acelorasi principii, transpuse si reconfirmate intr-o diversitate de reglementari juridice : principiul reparatiei integrale a prejudiciilor materiale, principiul indeplinirii benevole si urgente a obligatiilor contractuale, principiul platii directe catre persoana prejudiciata.
Prejudiciile acoperite de asigurarea pentru raspundere civila auto, privesc nu numai pagubele materiale efective suferite de tertul vatamat, acopera, asa cum deja este de notorietate, si latura daunelor morale cuvenite acestuia in cazul in care are loc o vatamare corporala sau deces, conform legislatiei de drept comun. Din pacate aici intervin o serie de probleme ce nu pot fi sanctionate, decat in urma unor procese lungi si costisitoare. Daca in cazul asigurarilor facultative nu de putine ori am intalnit situatia in care clienti nemultumiti de modul in care societatea de asigurare s-a achitat de propria obligatie, au decis sa renunte pe viitor la incheierea unor polite asemanatoare, in materie de RCA singura sanctiune ce poate fi aplicata e aceea de a schimba asiguratorul, si nici asta nu se intampla in mod frecvent, avand in vedere ca cel direct afectat este tertul vatamat, nu cel care decide compania de asigurari si care se alege in general pe criteriul pretului.
Asigurarile pentru raspundere civila auto, desi constant reglementata si adaptata, are in realitate lacune care sunt de natura a duce la situatii imposibile : la tergiversarea platilor despagubirilor catre tertii pagubiti, pana la refuzul de a face aceste plati, in mod neargumentat. Legislatia actuala lasa asiguratorilor posibilitatea de a se ascunde in spatele unor exceptii, care s-au transformat in regula : in cazul in care despagubirile acoperitoare nu pot fi stabilite pe cale amiabila, acestea vor fi stabilite de instanta ! Si in mod repetat si constant, despagubirile ce ar trebui sa acopere prejudiciul tertului pagubit devine imposibil de stabilit pe cale amiabila, avand in vedere ca intr-un mod la fel de consecvent societatile de asigurare oferteaza pagubitilor despagubiri intr-un cuantum derizoriu, situatii care au devenit nedrepte prin faptul ca sunt permise, si raman nasanctionate!
In aceasta materie legislatia ar trebui mult imbunatatita, principiile enuntate mai sus fiind total insuficiente, mai ales ca ele comporta exceptii, transformate in practica in reguli.
CSA-ul a incercat sa stabileasca prin ordine modalitatile de calcul ale despagubirilor pentru daune, atat materiale cat si morale. Actualmente este in vigoare Ordinul 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (care abroga Ordinul 5/2010), care prevede in detaliu modul de stabilire al despagubirilor, atat in ceea ce priveste daunele materiale in cazul accidentelor fara victime, dar si a daunelor materiale si morale in cazul accidentelor ce au ca efect vatamari corporale/decese.
S-a incercat –insuficient din punctul meu de vedere – sa se traseze prin acest ordin (ca si prin ordinele anteriore) o metoda efectiva, procedurala in plata despagubirilor. In practica am observat ca sunt putine victime ale accidentelor care stiu cum sa actioneze si ce sa solicite, sunt putine victime care stiu ca, in conformitate cu normele de privind asigurarile RCA, in cazul in care in termen de 3 luni de la data avizarii producerii evenimentului asigurat – daca nu exista vatamari corporale/decese- asiguratorul nu raspunde, fie printr-o oferta de despagubire, fie prin refuz justificat de despagubire, acesta are obligatia de a achita despagubirea ! Integral ! Sunt la fel de putini cei care stiu ca in cazul in care asiguratorul intarzie nejustificat plata asigurarii, au dreptul sa solicite o penalizare de 0,2% (Ordinul 5/2010 o prevedea in cuantum de 0,1%) pe fiecare zi de intarziere. Se ajunge in instante de foarte multe ori, fara a se invoca aceste reglementari care ar usura mult derularea dosarelor si ar asigura pagubitului o acoperire integrala a daunelor suferite.
Marea lacuna legislativa intervine insa in materia stabilirii daunelor morale! La acest moment stabilirea daunelor morale e de competenta si la aprecierea instantei de judecata, care, e pusa in situatia de a aprecia cuantumul acestora fara a avea niciun reper ! Jurisprudenta este si ea saraca si contradictorie, caci fiind acumulata doar perioada postrevolutionara, intr-o societate cu o evolutie inflationista si in lung proces devalorizator, sumele stabilite cu titlu de daune morale in anii ’90 raman fara nicio semnificatie. Chiar daca s-a incercat stabilirea unor criterii obiective pe care instantele sa se bazeze la momentul stabilirii cuantumului daunelor morale, exista mari dificultati de apreciere. Completarea legislatiei cu o serie de criterii obligatorii aplicabile, pe cuantificari prestabilite pe fiecare situatie de fapt identificabila, devine in acest context o necesitate, care ar avea efecte benefice.
La acest moment avem in portofoliu un caz in aceasta materie, ce prezinta toate simptomele carentelor despre care am vorbit : accident rutier petrecut in 2009 pe raza orasului Ploiesti, aflat inca pe rolul instantelor de judecata in 2012. Un caz clasic in care desi victimele accidentului au suferit vatamari grave, partile responsabile – inculpata, partea responsabila civilemente si asiguratorul – nu numai ca nu au formulat nicio oferta serioasa, ci solicita instantei sa se constate ca nici daunele materiale probate deja, nu ar trebui sa fie achitate ! Este una din situatiile in care societatea de asigurare refuza sa discute, refuza sa faca o oferta rezonabila, refuza sa faca macar o plata partiala pe daunele materiale deja demonstrate! In conditiile in care una din victimele accidentului a suferit deja 4 interventii chirurgicale, o protezare de sold, a fost decalarata cu grad de handicap II si pensionata cu 147 lei pensie, in conditiile in care suferintele sale nu s-au terminat aici, urmand ca artroplastia totala de sold sa fie revizuita chirurgical din timp in timp, pentru restul vietii! Evident, este un caz care nu va ramane asa, dar care in mod cert, nu va primi solutia proportionala, tocmai datorita faptului ca legea ofera doar criterii, fara sa le evalueze!
La acest moment, Ordinul 14/2012 stabileste ca limitele maxime ale despagubirilor pentru daune materiale au crescut de la 750.000 euro in 2011 la 1.000.000 euro in 2012, iar cele morale de la 3.500.000 euro in 2011 la 5.000.000 euro in anul 2012, pentru fiecare eveniment, indiferent de numarul persoanelor prejudiciate ori victimelor.
AUTOR: Avocat Mihaela Badescu
SURSA: wall-street.ro